AlbNegru

În acelaşi oraş monocrom şi opac străzile gem sub ploaia măruntă.Zeci de umbre incolore purtate de aceiaşi oameni încruntaţi cutreieră locurile deja cunoscute.Vitrinele magazinelor îmi dezvăluie reflexia ta printre amprentele micuţe ale mâinilor unui copil.Eşti în spatele meu şi îmi zâmbeşti blând.Te urmăresc cu privirea sedată în timp ce un val de lacrimi sărate îmi inundă bursc ochii.Să fie rezultatul unei minţi bolnave ori oboseala îşi spune în cele din urmă cuvântul? Oricum ar fi mă cuprinde o stare de letargie şi nu mai simt nimic decât o durere dulce amară şi un sentiment acut de dor care mă apasă cu o greutate crescândă cu fiecare zi ce trece.Şi trec toate la fel de inutil forţate de o rutină obositoare.

Cu gesturi nevrotice şi cu doze industriale de cofeină pulsându-mi prin vene,îmi aprind o ultimă ţigară,o ultimă doză de nicotină ce are să îmi creeze regrete mai apoi.Privesc cercurile dense de fum gri purtate de adierile reci ale vântului înconjurându-ţi chipul.Eşti dezamăgit.Ştiu…şi eu sunt.Mă las prinsă în capcana nesiguranţei.O nesiguranţă dictată de o raţiune infectată cu mult prea multe decepţii şi remuşcări.Poate doar singurătatea a devenit duşmanul lucidităţii mele,sursa tuturor incertitudinilor în centrul cărora mă uit adesea,cu o consecvenţă sadică.

Îmi abandonez conştient sufletul într-o dependenţă ce mi-ar putea fi letală,pentru care nu aş accepta nici o terapie,o dependenţă care încet devine parte din mine şi îţi mărturisesc că nu am întâlnit un sentiment mai plăcut.

Te urmăresc inertă în timp ce gălăgia oraşului se pierde în surdină.Ai în ochi acea sclipire ce-mi insuflă o încredere oarbă,chiar dacă mi-am promis că nu o voi mai cunoaşte.Eşti aici şi totuşi la sute de kilometri distanţă,vreau doar să îmi aduci cu tine culorile primare,nimic mai mult iar apoi să îmi forţezi retina să le recunoască.Se pare că sufăr de o formă de discromatopsie sentimentală,care continuă să îmi pună piedici.Poate mi-am desenat viaţa în prea multe nuanţe de gri până acum sau poate eu doar am ţinut mecanic creionul, lăsându-mă ghidată de nişte artişti proşti.Spuneam că potretele de multe ori ies urât color,culoarea le strică,dar întreaga mea existenţă nu are să se rezume niciodată la un simplu portret,nici măcar un peisaj, ci mai degrabă la un tablou abstract,unde culoarea e indispensabilă,doar şti cât urăsc monotonia.Un tablou cu dimensiuni impresionante,în continuă schimbare,tablou căruia nici măcar eu nu îi voi înţelege vreodată imaginea de ansamblu,însă care va fi curând deliciul oricărui critic.

Odată cu cea din urmă fâşie de fum dispare şi reflexia ta,iar ca de fiecare data simt că ai zdruncinat din temeli o parte din mine.Un somn lung,de câteva săptămâni sau poate luni ar fi bine venit acum.M-aş trezi apoi lângă tine,în aşternuturi albe,şifonate,m-ai săruta lacom şi mi-ai spune că am nevoie de tine.

Realitatea anostă îmi şopteşte să îmi reiau zâmbetul arogant,să mă întorc şi să înfrunt pentru încă o zi privirile întrebătoare ale străinilor,în timp ce viitorul îmi strigă cu o voce gravă să nu renunţ la el.Acum ştiu că nu delirez,nu ar fi posibil,prea multe sentimente contradictorii se ciocnesc violent în mine zgâriindu-mi sălbatic orgoliul încă intact,însă care e gata să cedeze în orice moment.În mod paradoxal realizez că e o durere mult prea reală şi frumoasă ca să-mi permită să mă îndoiesc vreodată de ea.

Tânjesc după o cafea tare cu mult zahăr,într-o cafenea întunecată unde pluteşte mirosul de nicotină pe acorduri de jazz, ca mai apoi să-mi las degetele pătate fie de cerneala neagră ce are să îmi respingă gândurile haotice,fie de grafitul care nu le-ar înţelege.

end.

Din nou si din nou

Să o întâlnesc într-un alt el.Un el de care să nu depind nici o clipă,însă care să îmi creeze dependenţă.Cineva capabil să îmi acapareze gândurile din miez de noapte şi întreaga fiinţă ce ascunde un orgoliu de proporţii colosale. Cu fiecare atingere mai mult sau mai puţin întâmplătoare totul ar striga chemistry şi poate atunci aş înţelege rolul clişeelor în care majoritatea se pierd inconştient.

M-aş dărui lui trup şi suflet chiar dacă nu m-ar avea niciodată.Ar fi parte din motivaţia de care acţiunile mele depind şi nu ar încerca din exces de egoism să îmi limiteze orizonturile.Nu aş pleca,aşa cum am plecat de lângă tine,de lângă voi ,pentru că m-aş pierde în labirintul propriilor iluzii,iar toate hărṭile ar fi la el.Tu eşti un film vechi pe care l-am văzut de prea multe ori,căruia îi ştiu începutul,finalul,care nu reuşeşte să mă surprindă nici în cea mai mică măsură.Ţi-am cunoscut scenariul,distribuţia,replicile anoste pe care le repeţi mecanic,poate mult prea devreme ori poate mult prea târziu.

Acum o întâlnesc într-un tip cu vibe regal, bine ancorat în prezent,însă care trăieşte în viitor.Cu o gândire logică,uneori mai logică decât a mea,reuşeşte să îmi indice acea linie de echilibru parcă obligându-mă să o urmez.După fiecare ironie atent plasată mă aştept la o replică la fel de incisivă tocmai atunci când balanţa tinde să se încline în favoarea mea.

Eu aş putea câştiga ori pierde,însă alături de el succesul ar fi garantat în ambele părţi.Poate greşesc zicând ambele părţi,pentru că atunci aş deveni parte din el iar el parte din mine.Acea completare sublimă,egală,finalizată în sentimente reale.

Vântul rece,parcă străin acum îmi usucă cele din urmă lacrimi,ultimele dovezi de slăbiciune.Pete de lumină scaldă cerul crud al dimineţii,iar stelele ascultă ecourile vagi ale bufniţelor alungate de începutul unei noi zile.Din îndepărtare,printre munţii înalţi,astrul incandescent îşi înalţă ezitând coroana ce goneşte întunericul opac care mi-a deşirat regretele.

Ţinând timpul de mână Soarele îmi dezvăluie reflexia în prezent a unei fete cu ochi căprui.Privirea i-a fost răpită de zborul lent al unui avion,pe care îl urmăreşte explorând cerul,îndreptându-se către noi lumi.Chipul îi schiţează un zâmbet larg iar în suflet i s-a înrădăcinat o nouă dorinţă.

Nu mai visez la cireşi înfloriţi în zile de februarie.Nu mai am nevoie de primăveri infinite şi nici nu mai aştept pe cineva care să mă ia de mână şi să îmi spună zâmbind “poṭi fi cine vrei tu să fii”.Poate am învăţat să iubesc ploile şi poate odată voi sta în mijlocul furturnii fără să depind de protecţia cuiva.

end.

Asa e

- Nici nu-mi amintesc de câte ori am renunţat la tot. Cu o ură inexplicabilă şi fără nici un fel de explicaţii am ieşit din vieţile multora, păşind peste promisiuni şi ucigând sentimente deabia născute. Am crezut că am să regret,ba chiar mi-am aşteptat conştiinţa zile,săptămâni,luni la rând să mă contrazică şi să îmi deşire toate argumentele.Am prevăzut până şi nopţi nedormite,tulburate de gânduri întunecate şi lacrimi,însă totul a fost în zadar.
Şi mă întreb dacă sunt o actriţă chiar atât de bună, ori dacă pur şi simplu asta mi-e natura. Îmi îndeplinesc mereu rolul din spatele unei măşti de superficialitate, detaşament, ignoranţă, ca mai apoi după căderea cortinei să rămân singură, încremenită, speriată de propriile-mi gânduri haotice. Actorii nu mint, ei doar au mai multe măşti în spatele cărora se ascund cu măiestrie dar la finalul zilei rămân simpli oameni cu nişte suflete şifonate, călcate în picioare de prea mulţi spectatori.
Nu mai ştiu nici câte mail-uri de rămas bun am lăsat în urmă.Sute de rânduri scrise parcă din obligaţie ori din nevoia de a intensifica durerea,de a-mi anunţa dezinvoltă plecarea.Toate terminate la fel de patetic cu o frază de mult fumată “Greu de uitat şi imposibil de adus înapoi”. Mereu am evitat să mă justific în faţa oricărui iforgothisname şi mereu am evitat să mă implic. Iar acum…

- …iar acum toate conceptele tâmpite ţi-au fost schimbate de acest youllneverforgethisname. Ştiam că paravanul după care te ascunzi e atât de transparent atunci când e privit de cei ca tine.

-Cei ca mine? Paravan?  Eu credeam că sunt nebună.Nu te mai uita aşa cu rânjetul ăla,şti cât mă enervează!

-Şi eu sunt ca tine, poate chiar mai nebună, nu degeaba suntem atât de apropiate. Da, paravan, ca atunci când eşti în neglije. Ce ai de gând să faci? Accepţi dependenţa ? Tocmai tu? Parcă ieri strigai în stânga şi în dreapta că nu îţi place asta, că atunci când tipu’ devine dependent de tine, te sufocă, te constrânge şi pleci fără un cuvânt. Înţeleg că misterul te atrage însă noi, oamenii, prin felul nostru de a fi de multe ori deformăm adevărul. De ruşine ne arătăm lumii altfel. Crezi că îl cunoşti?

-E o dependenţă reciprocă. E diferit, tu nu pricepi. Încă îmi susţin toate afirmaţiile, mereu am să o fac. Când mă cunosc pe mine îl cunosc şi pe el. Parcă eram la fel, sau ai uitat? Eu nu îmi ascund slăbiciunile, defectele şi toate rănile care dor la o adiere de vânt, iar apoi încrederea nu vine doar pe jumătate.

-O să fie greu!

-Deja e greu şi nu e nevoie să ţipi. Nu am nevoie de gratuităţi ori de jumătăţi de măsură ,vreau să trăiesc cu el tot, iar pentru asta sunt dispusă de orice sacrificiu.

-Nu te mai recunosc să ştii! Nici măcar nu îmi pot da seama când a avut loc schimbarea asta, poate e bine venită cine ştie?
[nu mă recunoşti?! Eu tocmai m-am regăsit]

end.

SAPIOSEXUAL SAU ZOMBIE LOVE

Si uite ca veni si ziua cand “stiinta” mi-a luat-o inainte si a decis ca suna mai frumos si mai la obiect sapiosexual decat zombie love-ul meu. Dar ca sa nu va bag in ceata si mai mult am sa incep sa si explic.

De la inceputurile interactionarii mele mai serioase cu sexul opus (adica atunci cand nu s-a mai redus la cuburi si masinute si alte jucarii obtinute cu fluturat de gene si replici de genul “cred ca esti dragut”) m-am decis ca-mi plac tipii destepti. De ce? Pentru ca de cand ma stiu am fost o fata tare curioasa careia ii placea sa aiba cu cine dezbate marile mistere ale Universului sau ale problemelor marunte de la varsta in cauza ca ce-o fi vrand sa zica Jose Ortega y Gasset in dragostea lui curteneasca sau cata aplicabilitate are ea in zilele noaste, plus universul din Dune si cate altele mai rumegam eu prin clasa a 9a.
Si am tinut-o cu succes pe acest drum pana acum, cu mici abateri ce tind vertiginos spre zero ca deh…mai are si omul scapari(pentru edificare faceti click aici si vizionati bucata de la 3:36 la 3:43).
La zombie love am ajuns accidental cand incercam sa fac o gluma, reusita if i do say so myself, prin care explicam cuiva ma topesc mai ceva ca o inghetata la 40 de grade plus dupa tipii destepti. Cu cat mai destepti cu atat mai bine. Si nu ma refer la un anumit tip de destept – literatura, arhitectura, IT sau medicina – destept sa fie si sa ma tina atenta la toate lucrurile minunate cu care preafericeste emisferele mele cerebrale si care imi incing lichidul cefalorahidian.
Intre timp am aflat ca s-au gasit altii mai educati care sa explice atractia sexuala fata de cunoastere si tot ce implica o activitate cerebrala intensa, si nu aici nu ma refer la bancul cu blonda si sucul de portocale :D, prin crearea unui neologism.
sapio = cunoastere
sexual = e cam de la sine explicat
sapiosexual = multumesc dom’doctor google pentru diagnostic

end.

Nu ma hotarasc..

Nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc ca vreau sa imi deschid o firma, imi vine in minte numai faptul ca este teroare cu pregatitul hartiilor luna de luna. M-am gandit totusi si la o solutie care ar putea reprezenta un rol foarte importnt in succesul firmei pe care vreau sa o deschid. Adica, in loc sa ma ocup de toata hartogaraia, as putea contracta o firma care ofera servicii salarizare si uite asa sa se ocupe ei de tot ce este necesar. Plus ca ar mai fi un avantaj, acela ca nu ar trebui sa am un departament de HR la mine in companie. Iar daca faci un calcul simplu poti ajunge foarte repede la concluzia ca iesi mai ieftin sa ai o externalizare de acest tip, decat sa ai un intreg departament.

Totusi, ca sa nu ma arunc cu capul inainte o sa fac o mica cercetare de piata si o sa vad la ce concluzie ajung pentru ca nu poti sa deschizi o firma pur si simplu, fara sa te mai intereseze si alte detalii care pot face diferenta in ceea ce priveste supravietuirea ei pe piata sau inchiderea peste doar putin timp.

Cert este ca, pentru inceput, am discutat pe marginea acestui subiect cu mai multi oameni, care mi-au confirmat parerea, aceea ca este mult mai avantajos sa contractezi o astfel de firma decat sa te ocupi singur de tot ce inseamna hartii ale angajatilor.

Ramane sa va tin la curent cu decizia pe care o iau, idiferent de aceasta, precizandu-va totodata si motivarea pentru ce am hotarat.

end.

LIKE CRAZY

Ei bine Like Crazy s-a incadrat cu succes in ultima categorie pentru ca la final de film inca ma scarpinam metaforic in cap gandindu-ma “ce naiba a fost asta?”.

Dar sa o luam cu inceputurile. Like Crazy ne prezinta povestea de dragoste dintre doi studenti aflati in ultimul an de facultate, el american – Jacob (Anton Yelchin), ea englezoaica – Anna (Felicity Jones). Cei doi incep sa se vada in ciuda faptului ca la finalul anului ea va trebui sa se intoarca in Anglia natala ca ii expira viza. Toate bune si frumoase pana in clipa in care Anna decide sa isi amane plecarea cu vreo 3 luni si astfel sa stea ilegal in tara tuturor posibilitatilor. Si acum incepe drama – dorind sa revina la iubitul pe care l-a lasat in urma timp de 7 zile, momarlanii aia de la aeroport nu o lasa si o deporteaza.

El incearca sa-si vada de viata lui, ea de viata ei, pana in seara cand el o suna pe ea si ea il cheama in vizita in Anglia.

Toate bune si frumoase pana cand cad la pace ca atata vreme cat nu sunt fizic impreuna e ok sa nu stie stanga ce face dreapta deci fiecare isi cam face cate o relatie pe continentul sau (intra in scena Jennifer Lawrence).

Jacob mai vine o data in Anglia, cand in timpul unei cine tatal Annei sugereaza ca cei doi sa se casatoreasca si astfel sa rezolve problema vizei. Mai trece o bucata de film cu fiecare pe continentul lui, Jacob isi vede de treaba impreuna cu Samantha (Jennifer de mai sus) pana cand primeste un telefon de la o Anna plangand si zicandu-i cat de dor ii e de el si cum ceea ce au ei e unic si nimeni nu poate sa o faca sa se mai simta asa.

Surprize surprize – cei doi se casatoresc, ambasada e din nou anti-viza, cei doi se cearta, fiecare se intoarce in coltul lui de lume si-si vede de viata pana cand suna ambasada sa o anunte pe Anna ca si-a primit viza si se poate intoarce oricand in State, telefon care vine fix in seara cand actualul ei iubit Simon o cere de nevasta si ea zice nu.

A doua zi isi iau ramas bun – Anna de la Simon si Jacob de la Samantha si Anna zboara spre sotul ei.

Ajunge acolo, toate bune si frumoase, cei doi fac un dus impreuna si isi amintesc de primele momente ale relatiei lor.

Sfarsit

Acum sincer – like wtf?!

Oky e indie, premiat etc etc etc dar nu am simtit o prea mare emotie acolo. N-am simtit nebunia, durerea de a pierde pe cineva, imposibilitatea de a fi cu persoana respectiva, chinul care mi se parea esential pentru un film care isi asuma un titlu superlativ si intens ca Like Crazy. Era ca si cum ai asculta o melodie cu atat de mult potential dar la un volum obscen de mic sau ca si cum ai stricat bunatate de whiskey punandu-i prea multa gheata in pahar.

Mi s-a parut plat, lipsit de dimensiune, ca si cum jocul lui si jocul ei se amestecau in fundal intr-o pata stearsa de ceai. Priveam la ei si asteptam sa se intample ceva mai exaltant. Am asteptat in van. Chiar si jumatatile lor de care s-au descotorosit fara prea mari menajamente si care n-au opus pic de rezistenta s-au lipit de aceeasi pata de ceai.

De cand e tradarea atat de blanda si de calma si de usor de inteles? Unde e dom’le absolutismul? Unde e tirania si posesivitatea sentimentelor? Unde?!

In concluzie m-a cam dezamagit pentru ca e lipsit de unghiuri si colturi in care se pot taia personajele. Totul e acceptat si asumat cu resemnare. Iar o dragoste atat de mare, pentru care au luptat atat de mult n-ar trebui scrisa pe o hartie ingalbenita de vreme, cu o cerneala apoasa. Ea ar trebui scrisa pe o hartie alba, lucioasa, cu tus negru care sa contrasteze si sa arate ambivalenta si pendularea intre cele doua stari, intre cele doua iubiri si intre cele doua continente.

Ce mi-a placut in schimb au fost imaginile din care a fost alcatuita relatia lor care ar face un album de poze reusit, dar cam atat.

Iar pentru hatării care or sa-mi sara in cap ca iar sunt lipsita de sentimente – dragilor ăsta e fix genul de film care ar trebui sa ma miste pana la radicina firului de par si cu care ar trebui sa empatizez usor pe principiu ca e natura umana, e dragoste nebuna care te face sa renunti la tot si la toate si tradarea care cel putin teoretic ar trebui sa te faca sa-ti fie sila de tine. Dar nu. N-am putut sa empatizez cu nimic de pe acolo pentru ca pulsul mi-a ramas constant si nu i-am vazut ca se chinuie.

end.

RETELE SOCIALE SI POLITIA BUNELOR MORAVURI

Citisem zilele astea pe undeva prin online ca angajatorii incep sa se orienteze din ce in ce mai mult spre reletele sociale inainte de a angaja pe cineva. Unul din motivele citate era verificarea CV-ului cu realitatea. Si cam ala e singurul la care subscriu, asta in conditiile in care iti etalezi pe Facebook si nu pe LinkedIn competentele & all that shabang.
Acum sa incep sa ma plang. Pai cum dom’le sa ma cenzurez pe Facebook?! (ca pe asta il folosesc cel mai des). Pai nu e pagina mea? Nu e contul meu? De ce trebuie sa pui egal intre viata mea privata sau mai degraba ce fac in timpul meu liber si ce fac de la 9 la 5?
Doar pentru ca sunt pasionata de stiinte oculte asta nu inseamna ca la birou am sa vin calare pe matura si cu pisica neagra dupa mine.
Si doar pentru ca in timpul meu liber imi permit sa fac misto de prostia umana (care intre noi fie vorba e amuzanta indiferent de situatie) sau sa postez un banc mai deocheat(si sexul tinde sa fie amuzant de cele mai multe ori) sau sa dau un share la un articol dintr-o revista dedicata publicului masculin (care sunt scrise de 1000 de ori mai bine ca alea pentru femei) asta iti da ce drept sa ma descalifici? Sau sa te strambi si sa arati cu varful degetului spre mine?
Eu zic ca orice persoana trecuta de 20 de ani sau cel putin de primii doi ani de facultate e in stare sa discearna intre business si personal si sa se comporte ca atare in mediile aferente.
Si da, stiu ca exista setari specifice care controleaza ce si cum postezi si cine ce poate sa vada dar ideea de a sta constant cu frica in san nu-mi surade.
Asa cum nu-mi surade nici ce se intrevede la orizont si anume brandul personal. Daca asta e scopul atunci da, iti construiesti o imagine si trebuie avut grija de ea. Dar daca nu ma intereseaza then leave me the eff alone!
Si uite asa ajung sa cred ca de fapt libertatile noastre sunt cu mult mai limitate decat am crede si ca la 50 de metri mai incolo de lovesti de zabrelele aurite ale coliviei.

end.